- “Am să-ţi destăinui, Ghilgameş, un lucru ascuns, o
taină a zeilor pe care ţi-o voi spune numai ţie. Şuruppak
e un oraş pe care-l cunoşti, aşezat pe malul Eufratului:
în acest oraş, în vremea de demult, locuiau zeii.
Dintr-o dată, zeii cei mari hotărâră să dezlănţuie
Potopul. Se hotărâră astfel tatăl lor, Anu, Enlil, cel
viteaz, care e sfetnicul lor, crainicul lor, Ninurta,
străjerul apelor, Enugi. Dar, laolaltă cu ei, era de faţă şi
Ea, Stăpân al înţelepciunii, care destăinui vorbele lor
unui gard de trestie: - “Gard de trestie, gard de trestie, perete subţire, perete
subţire, gard de trestie, ascultă, perete subţire, ia aminte!
Omule din Şuruppak, fiu al lui Ubar-Tutu, dărâmă-ţi
casa, fă-ţi o corabie, lasă bogăţiile, cată să-ţi scapi viaţa,
dispreţuieşte bunurile pământeşti, păstrează-ţi vie
suflarea vieţii, şi încarcă în corabie orice sămânţă de
viaţă! Acestei corăbii, pe care va trebui să ţi-o făureşti,
să-i iei bine măsurile: lungimea şi lăţimea să-i fie la fel,
şi acoper-o cum este acoperit Apsu h ” Când am aflat
aceasta, i-am spus lui Ea, stăpânul meu:
- “Stăpâne, voi Ucu băgare de seamă la porunca ce mi-
ai dat, aşa mă voi purta; dar ce voi spune oraşului,
poporului şi Bătrânilor Cetăţii?” Ea, deschizând gura,
vorbeşte şi-mi spune mie, sluga sa:
- “Ei bine, le vei spune aşa:
- “Mi se pare că Enlil mă urăşte: nu trebuie să mai stau
în oraşul vostru, nu trebuie să mai pun piciorul pe
pământurile lui Enlil, voi cobori în Apsu şi mă voi
statornici la Ea, stăpânul meu.
Deasupra voastră, el va porunci să plouă cu
belşug, nori de păsări, taina peştilor, vă va dărui belşug
şi recolte. Peste voi, mazăre dimineaţa, ploaie de grâne
va face să plouă seara .” Când se iviră primele licăriri
ale zorilor, locuitorii ţării se strânseră în jurul meu; le-
am mai spus o dată vorbele de taină ale lui Ea, le-am
mai spus o datăşim-am dat deoparte.
I-am pus la muncă pe tinerii din tribul meu:
dărâmară casele, doborâră zidăria. Cei mai nevolnici
aduceau smoala, cei mai puternici cărau lemnăria. Cea
de a cincea zi, am clădit schelele corăbiei: suprafaţa îi
era de un iku laturile i se ridicau la o sută douăzeci de
coţi, marginea de sus era un pătrat cu latura de o sută
douăzeci de coţi. Am clădit scheletul vasului şi l-am
înţepenit.
Am orânduit şase punţi una peste alta, despărţind
astfel corabia în şase caturi şi în fiecare din ele am făcut
nouă despărţituri. Am vârât în coastă ţăruşii de mare, nu
am uitat nici prăjinile şi am pus tot ce era de trebuinţă.
Am vărsat şase sari-uri (un sar valora 3600 de unităţi.
Dacă unitatea de capacitate, subînţeleasă aici, este
“sutu”, un “sar” reprezintă circa 180 de hectolitri) de
asfalt în cuptorul pentru reparaţie al vasului şi am vărsat
încă trei sar-uri de smoală. Cât despre ulei, purătorii de
găleţi au adus trei sax-uri; afară de un sar de ulei pe care
l-a înghiţit ferecătura, cârmaciul a pus deoparte două sar
-uri de ulei. Pentru lucrători am pus să se taie boi şi să
se înjunghie oi în fiecare zi. Cu must, cu vin roşu, cu
ulei şi cu vin a{b din belşug, i-am îndestulat pe
meşteşugari. S-a dat o petrecere ca la Anul-Nou. Am
făcut miruirile cuvenite şi am lăsat apoi mâinile să se
odihnească.
În cea de a şaptea zi, pe la apusul soarelui, corabia
era gata. Fiindcă linia ei de plutire se arăta anevoioasă,
au trebuit să fie cumpănite podelele sus şi jos, în aşa fel
încât două treimi din corpul vasului să fie scufundate în
apă.
Am încărcat corabia cu tot ce aveam: am încărcat-
o cu top. banii pe care îi agonisisem, am încărcat-o cu
tot aurul pe care-l stăpâneam, am încărcat-o cu tot ceea
ce era dătător de viaţă: mi-am urcat pe corabie toate
neamurile şi prietenii, urcat turme rătăcitoare, fiare
sălbatice, precum şi pe toţi meşteşugarii. Clipa
hotărâtoare, mi-o sorocise zeul Şamaş:
- “Mazăre, dimineaţa, ploaie degrâne, seara, voi face să
plouă, intră în corabie şi ferecă bine uşa!” Iată că venise
clipa hotărâtoare: plouă cu mazăre, dimineaţa, şi plouă
cu grâne, seara. M-am uitat cum se vestea vremea. Şi
vremea se vestea înfricoşătoare. Am intrat în corabie şi
i-am ferecat uşa. Şi-apoi i-am încredinţat pe seamă
corabia lui Puzur-Amurri, marinarul, i-am încredinţat
ceea ce avea să fie de atunci încolo palatul meu, cu toate
bunurile lui. Când se iviră cele dintâi licăriri ale zorilor,
iată că din adâncurile cerului s-a ivit opâclă neagră,
dinlăuntrul căreia Adadnu înceta să bubuie. Dintâi se
avântară zeii Sullat şi Haniş, crainici divini, se avântară
peste munţi şi câmpii; Irragalz smulse bârnele
stăvilarelor cereşti, şi porni Ninurta3
, la a cărui poruncă
se sparse şi se rostogoli zidul de apă al oceanului.
Anunnakii4 învârteau torţe deasupra capului şi cu
flăcările lor dădeau foc ţării! Inspăimântătoarea
amorţeală a lui Adad cuprinse pământul universului
pământesc.
Încetul cerurile se sting şi preschimbă-n beznă tot
ce era lumină. Temeliile ţării se sfărmară ca un vas, o zi
întreagă se dezlănţui furtuna şi, suîlând aprig, împinse
talazurile apelor, care se revărsară peste oameni. Nu se
mai vedea om cu om, oamenii nu se mai zăreau din
înaltul cerului. A tund zeii se înspăimântară de potop,
dădură înapoi şi urcară din nou până în cerul Anu şi
Zeii, tupilaţi ca nişte câini, stau culcaţi în afara lumii.
Iştar începu atunci să răcnească ca o femeie cuprinsă de
durerile facerii, văicărindu-se, ea, stăpâna zeilor, cea cu
glasul dulce:
- “Iată că ziua aceasta care nu mai e s-a prefăcut în tină,
şi numai pentru că eu am vorbit cu răutate în Sfatul
zeilor! Am încuviinţat lupta pentru nimicirea făpturilor
mele: tocmai eu care zămislisem aceste făpturi: ele
umplu acum marea, ca icrele peştilor!” Anunnakii jelesc
împreună cu ea, zeii, istoviţi, nu-şimai opresc lacrimile,
cu buzele strânse, gem laolaltă.
Şase zile şi şapte nopţi, a bătut vântul, potopul
vijelios a culcat totul la pământ. Când în sfârşita venit
ziua a şaptea, furtuna a slăbit, în lupta pe care o purtase,
ca o femeie apucată de durerile facerii.
S-a liniştit marea, a tăcut vântul năprasnic şi a
încetat potopul. Când am vrut să cercetez vremea, se
aşternuse tăcerea, şi din toată suflarea nu mai rămăsese
nimic. Ca un acoperiş, apa se întindea la fel peste tot.
Am deschis un ochi de fereastră: un vânt răcoros mă
izbi
în obraz. Am îngenuncheat atunci, şi, prosternat,
m-am pornit pe plâns; lacrimile îmi curgeau şiroaie pe
obraji. Am cercetat cu de-amănuntul zările la marginea
mării: la fiecare dintre cele paisprezece căi, ieşea
deasupra apei câte un munte de seamă.
Corabia trăsese la mal lângă unul dintre ei,
muntele Nitsir; muntele Nitsir a oprit corabia şi n-a mai
lăsat-o să se urnească din loc. O zi, două zile, muntele
Nitsir a ţinut corabia nemişcată; trei zile, patru zile,
muntele Nitsira ţinut corabia nemişcată; cinci zile, şase
zile, muntele Nitsira ţinut corabia nemişcată. Când a
sosit ziua a şaptea, am dat drumul unui porumbel şi l-am
lăsat să plece. Porumbelul s-a dus, apoi s-a întors înapoi
la corabie; negăsind nici un locşor unde să se aşeze, a
făcut cale întoarsă.
Am dat drumul unei rândunici şi am lăsat-o să
plece. Rândunica s-a dus, apoi s-a întors înapoi la
corabie; negăsind nici un locşor unde să se aşeze, a
făcut cale întoarsă. Am dat drumul unui corb şi l-am
lăsat să plece. Corbul s-a dus, dar, văzând că apele
secaseră, a început să caute de mâncare, zburând de
colo-colo, croncănind, şj nu a mai făcut cale întoarsă.
Atunci am dat drumul la toată lumea să se ducă în toate
părţile, am adus sacrificii zeilor; am făcut o libaţie pe
vârful muntelui, am aşezat şapte şi iar şapte căţui, şi în
scobitura lor am pus crini de baltă, cedru şi mirt. Zeii au
simţit mireasma desfătătoare, şi s-au strâns ca muştele
în jurul jertfelnicului. De îndată ce a sosit Marea Zeiţă’,
a ridicat minunatele giuvaieruripe care Anu i le făcuse
la dorinţa ei, şi a strigat:
- “O, zei, care sunteţi aici, pe cât de încredinţată sunt că
nu voi uita acest lapisiazuli atârnat la gâtul meu, pe atât
de încredinţată sunt că-mi voi aminti de aceste zile şi nu
le voi uita niciodată! Poftească deci zeii la această
libaţie; numai Enlil să nu vină la această libaţie, fiindcă,
fără să gândească, a dezlănţuit acest potop; şi a
hărăzitpieirii făpturile zămislite de mine!”
Şi iată că sosi Enlil. De îndată ce văzu corabia, el,
Enlil se înfurie, se mânie foarte împotriva Igigilor.
- “Ce fiinţă vie a mai scăpat din potop? strigă el. Nu
poruncisem oare ca nici un om să nu supravieţuiască
nimicirii?”
Ninurta, deschizând gura, vorbeşte şi-i spune lui
Enlil cel Viteaz:
- “Cine oare, dacă nu Ea, e în stare de o astfel de
ispravă? Căci, el, Ea, cunoaşte toate vicleniile.”
Ea, deschizând gura, vorbeşte şi-i spune lui Enlil
cel Viteaz:
- “O, tu, cel mai înţelept dintre zei, Enlil cel Viteaz,
cum ai dezlănţuit potopul, fără să te gândeşti?
Pedepseşte-l pe păcătos pentru păcatele sale,
pedepseşte-l pe ucigaş pentru nelegiuirile sale, dar nu fi
pătimaş, ca să sufere cel nevinovat, chibzuieşte din
timp, ca cel nevinovat să nu sufere pe nedrept!
În locul potopului pe care l-ai dezlănţuit, ar fi fost
mai bine să te fi azvârlit ca un leu asupra oamenilor, să-i
fi sfâşiat; în locul potopului pe care l-ai dezlănţuit, ar fi
fost mai bine ca foametea să fi pustiit ţara; în locul
potopului pe care l-ai dezlănţuit, ar fi fost mai bine ca
ciuma, venind pe neaşteptate, să fi bântuit printre
oameni!
Cât despre mine, n-am dat în vileag taina marilor
zei, şi numai fiindcă i-am trimis un vis Celui-Prea-
înţelept, a aflat taina zeilor. Şi acum, hotărăşte-i soarta!”
Atunci Enlil s-a urcat pe corabie, şi, luându-mă de
mână, m-a adus pe punte. A dus-o şi pe soţia mea şi a
pus-o să îngenunche lângă mine; după ce mi-a atins
fruntea, s-a aşezat între noi şine-a binecuvântat:
- “Mai înainte vreme, a spus el, Uta-napiştim era
făptură omenească, acum el şi cu soţia lui să fie
asemenea nouă, zeilor, şi Uta-napiştim să trăiască
departe de oameni, la gura apelor!” M-au dus deci pe
tărâmuri îndepărtate şim-au aşezat la gura apelor.
Valentin's Blog 