Valentin's Blog

March 2, 2017

Neființă

Filed under: Articole — valentinbelea @ 2:15 pm

De câte ori oi fi călcat
aici, în deal, peste asfalt?
Și ce glume la vecini oi fi aruncat,
cum fusei tu strigat și salutat
și cum o fi vuit el satul
iar tu trăgeai în piept oftatul
și-o dădeai înainte către ce-o fi?
că fuse de-o mai exista printre vii.

Acu’ stai legănat în căruță,
inert, plimbat fără voință,
fără de suflu ăl’ de-l dădeai afară la ziceri
de-l aruncai din colțu’ gurii.
Pe lăngă tine trece-o curte și-o altă curte
plină de găini trăind între două ciorbe,
dar vii,
mai vii ca tine cu încă o zi.

Advertisements

March 6, 2015

Unica

Filed under: Articole — valentinbelea @ 1:33 pm

Eşti unica ploaie caldă de mai
care mă duce lin, mă scurge ademenit
între flori şi spini şi furtuni inundate de petale,
mirosuri verzi şi proaspete de tulpini lăptoase,
cu gusturi dulci de buze reci şi umezi cu trăiri, răpiri şi reveniri.
M-ai pălmuit, făptură!
M-ai zdruncinat şi mângâiat şi alintat ca o lună de mai,
şi rece şi caldă, şi lină şi aspră, şi dulce şi-amară.

September 3, 2014

slujba cununiei – extras

Filed under: Articole — valentinbelea @ 6:09 pm

Fraţilor, mulţumiţi totdeauna pentru toate, întru numele Domnului nostru Iisus Hristos, lui Dumnezeu şi Tatăl. Supuneţi‑vă unul
altuia, întru frica lui Hristos. Femeile să se supună bărbaţilor lor ca Domnului, pentru că bărbatul este cap femeii, precum şi
Hristos este cap Bisericii, trupul Său, al cărui mântuitor şi este. Căci precum Biserica se supune lui Hristos, aşa şi femeile
bărbaţilor lor, întru toate.
Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre, după cum şi Hristos a iubit Biserica şi S‑a dat pe Sine pentru ea, ca s‑o sfinţească,
curăţind‑o cu baia apei prin cuvânt. Şi ca s‑o înfăţişeze Sieşi, Biserică slăvită, neavând pată sau întinăciune, ori altceva de
acest fel, ci ca să fie sfântă şi fără de prihană.
Aşadar, bărbaţii sunt datori să‑şi iubească femeile, ca pe înseşi trupurile lor. Cel ce‑şi iubeşte femeia, pe sine se iubeşte. Căci nimeni vreodată nu şi‑a urât trupul său, ci fiecare îl hrăneşte şi îl încălzeşte, precum şi Hristos Biserica.
Pentru că suntem mădulare ale trupului Lui, din carnea Lui şi din oasele Lui. De aceea, va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va alipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup. Taina aceasta mare este; iar eu zic în Hristos şi în Biserică. Astfel şi voi, fiecare aşa să‑şi iubească femeia ca pe sine însuşi; iar femeia să se teamă de bărbat.
………..

Şi tu mireasă, mărită să fii ca Sarra, să te veseleşti ca Rebeca, să te înmulţeşti ca Rahela, veselindu‑te cu bărbatul tău şi păzind rânduielile Legii, că aşa a binevoit Dumnezeu.

Referinta:

http://molitfelnic.ro/slujba-cununiei/

August 8, 2014

Ce e viaţa?

Filed under: Articole — valentinbelea @ 11:33 am

Dacă ai băga fiecare an trecut într-o sticlă
şi ai pune apoi dopul, ai scutura sticla
cu oameni, clădiri, trăiri, plecări, veniri,
cu toate câte se petrecură prinse înăuntru,
te vei uita ca un uriaş la toate cum se zdruncină,
vei căuta chinuit pe câte cineva pierdut printre
toate câte se amestecă, câte un lucru de-l apreciezi mai tare,
câte un simţ mai special prelins pe sticlă şi vei spune:
asta e viaţa unui om?

August 4, 2014

Doi ochi negri

Filed under: Articole — valentinbelea @ 6:36 am

Doi ochi negri care varsă lacrimi în tine,
în propria fântână a fiinţei tale,
de unde se aud doar picurii cu ecoul adâncului
şi se simte doar răcoarea prospeţimii sufletului, în rest nevăzutul, neştiutul…
Doi ochi negri apăruţi altfel, privind altfel, sfredelind altfel,
două abisuri de enigmă pe un chip purtat cu nobleţe
între plete bogate, cascade de pafum şi buze, Doamne!!!
buze superbe, melodii, arcuşuri senzuale strunind iubiri şi pofte
ca nişte sonete dulci, amăgitoare.
Doi ochi negri şi-o fiinţă….

August 1, 2014

Durerea seacă

Filed under: Articole — valentinbelea @ 11:45 am

Grea este durerea seacă, fără lacrimi,
fără plângeri de milă, fără tânguiri,
curgând în suflet ca o perfuzie ireversibilă
şi dorul mut şi trecerea implacabilă,
durerea faptului consumat,
prezentului schimbat la trecut…

July 9, 2014

Mignona

Filed under: Articole — valentinbelea @ 12:33 pm

Iartă-mă, Doamne, dar ştii
ce frumuseţe cu ochi vii?!
ce piele fină, mai s-o mănânci!
ce craci netezi şi dulci!
ce nuri veseli din ţâţe mici,
Trăsneşte-mă, Doamne, alungă-mă din biserici
Dar ah şi of, Doamne, ce buci!
Iartă-mă, Doamne, dar ştii
ce noduri în gât mi-a produs?
fiori de nescris mi-a indus,
şi feţe lungite pe chip,
Ah şi of, Doamne, ce trup!

June 24, 2014

Idiotul

Filed under: Articole — valentinbelea @ 12:19 pm

cu mâini firave, trăgând de şorţ speranţa
demult dusă din realitate,
te minţi şi de data asta
şi încă-ţi dai dreptate.

De-ar şti el, idiotul,
valoarea lui corectă,
persoana lui cu totul
că-ndeamnă la colectă!

“Hai, mă, să-i luăm şi lui!”
sau “Să-i zicem? …”

Cât ridicat de umeri trecuta-i tu cu ochii
când secunde preţioase alţi-ţi dedicară!
n-ai putea roşi cu totul obrajii
şi n-ai avea atâta de ocară,
cât ţi le-ai spune drept
când creierii se vor limpeziră
de-a-ţi judeca eul corect,
adevărat, complet documentat.
De n-ai mai avea altă cercetare
şi nimic în plus de-aflat,
mai nud de-atât nu te-ai simţit nici la născare.

December 2, 2013

Nicăieri copilăria

Filed under: Articole — valentinbelea @ 1:55 pm

Aş vrea să-ţi spun, fetiţa mea, că nicăieri nu apune soarele mai frumos ca în copilărie,
aşa cum apunea dupe zile lungi şi calde şi pline de bucurie când eu eram copil.
Pleca dincolo de pâmânt întinzând o ultimă rază care să-mi mângâie ploapele cu promisiunea
câ mâine va fi la fel şi să mă culc cu fericirea de copil în suflet, cu nerăbdarea unei zile noi de vară. Şi fugeam la uşa bucătăriei unde se auzeau cartofii sfârâind în tigaie lăsând în urma larma de copii dintre care ne rupserăm cu greu. Şi cu plămânii unşi de aerul prospăt de ţară inventam ultimele jocuri din zi, ultimele zvăcniri din joaca aceea interminabilă care ne stăpânea făptura plină de tinereţe şi energie, care ne îmbujora şi înfometa.
Nicăieri pâmăntul proaspăt arat nu miroase mai frumos, mai dulce, mai prezent, îţi rămâne în gând cu promisiunea de rod şi ţi se arată proaspăt dezvelit ca un secret ascuns, de un negru lucios şi-o aromă aspră care te trezeşte din joacă. Mai ieri ardeai frunze, focuri mari, repezi şi exuberante. Nicăieri frunzele din vii nu dansează mai duios, sincron, foşnind a părăsire printre struguri împliniţi de-un dulce de ţinut minte şi, dacă amesteci şi mirosul de coceni umeziţi de ploaie din ogoarele cu noroaie,
simţi că te paşte responsabilitatea maturităţii şi te apucă melancolia cerurilor albastre străbătute de norii albi din vară şi ţi se face dor de umbrele lor trecătoare de peste ierburile înalte şi înspicate. Dar, amâni maturitatea, te urmează o iarnă plină de bucurie şi fulgi jucăuşi care-ţi lungesc copilăria şi feeria.
Nicăieri zăpada nu miroase mai frumos ca acolo unde ard lemnele în foc, unde-ţi îngheaţă pantalonii jos iar sub nas te ademeneşte un fum subţire de foc cald din casă, unde sania scârţâie şi rezistă stoică pe derdeluşuri, unde mânuţe reci se oglindesc în ţurţuri mari şi mânuşile sunt de mult ude, dar nu-ţi pasă, n-ai da o clipă din feeria ta albă ştiind că oricum te aşteaptă o sobă cu lemne troznind şi farfurii aburinde, murături reci şi bucălate, unde parcă întreaga casă se aşează peste tine ca o cloşcă atunci când vânturi reci şi ascuţite se umflă în geam.
Şi nicăieri nu înfloresc mai frumos corcoduşii cu petale imaculate ca un suflet de copil, cu un tremur ancestral lăsat parcă de la facerea lumii şi nicăieri vânturile nu se îmbunează mai bine ca în anii copilăriei să te facă pe tine, copil, să uiţi de tristeţea topirii zăpezii până când cireşe roşii îţi vor umple ochii de bucurie şi poftă ivite printre frunzele de verde prospăt.
Nicăieri lanurile de grâu nu sunt mai lungi, mai pline de viaţă şi vietăţi, de păsări agitate şi paie în plete nepieptănate rămase din războaiele dintre plozi, dintre cazemate de baloţi. Nicăieri nu te îmbrăţişează pomii mai duios când în sânul lor te urci, când fructe coapte te trag spre cer, când laşi jos o lume şi te retragi între foşnit de frunze verzi într-o linişte doar pentru tine făcută.
Nicăieri…

November 26, 2013

Meştere

Filed under: Articole — valentinbelea @ 12:59 pm

Ţi s-a tocit pragul de lemn,
şi s-a-negrit unealta de îndemn,
şi cuiele ţi-s boante,
şi cearcănele apăsate,
şi degetele noduroase,
durearea-n oase…
Ţi-e lumea înghesuită
sub o grindă coşcovită
şi lumina-n praf te-apasă,
cu amintiri te-ndeasă
în inima-ţi de-un leneş dulce,
timpul tău uşor să-l culce.

Meştere!
c-o fi fost dalta, rindeaua,
ciocanul, cartea sau cureaua,
fuseră clipe-ncremenite,
iubiri, sudori şi minte,
Divinului în veci făcute
de-au trebuit să se întâmple.

Meştere!
al Dumnezeului timp de-o clipă
o are azi, ca ieri şi mâine-ngrămădită,
chiar de-ţi trecu la tine timpul,
acolo sus e mult mai simplu…

Creaţia ta, pentru tine dăinuire,
pentru El e împlinire.

Next Page »

Blog at WordPress.com.